Despre localitatea Bulzești, DJ IANCU MIRELA clasa a XI-a

#1
IDENTITATE NAȚIONALĂ
IANCU MIRELA, clasa a XI-a
Liceul Tehnologic de Transporturi Auto, Craiova
Prof. îndrumător: Vînătoru Mariana
Când mă uit spre satul meu, Bulzeștiul lui Marin Sorescu, îmi văd copilăria ca într-o oglindă. Pe toate ulițele, pe toate câmpiile și pe toate dealurile lui aleargă ea, zveltă și neastâmpărată. Iar el, Timpul, ca un bunic sfătos, îi spune, în fiecare seară, poveștile băștinașilor; îi îndulcește simțurile cu miros de liliac și îi veghează, noapte de noapte, somnul. Pe câmpiile înmiresmate cu parfum de liliac, care au ținut piept atâtor vremuri de răstriște, stă satul meu frumos și drag. Stă mândru în sărbătoare, când se prind flăcăii și fetele-n joc, iar în zi de muncă, clocotește de oameni ce aleargă în toate părțile, oameni care pleacă la câmp să cosească, care pleacă să prășească via, care zidesc o casă, care văruiesc pereții. Aici viața pulsează alert. Și-mi este drag; mi-e drag să-mi cânt aici bucuriile și necazurile. Și-mi place că știe să-mi asculte tânguirile, dar nu le spune nimănui. Când plec de acasă, spre școală, plec mereu cu un gol, căci știu că-mi va fi dor și știu că-i va fi dor de mine. Îl las în urmă și o umbră de tristețe se așează pe chipul meu, așa cum simți când te desparți de cineva drag inimii. Și, când mă întorc, îl găsesc neschimbat, mereu la fel de primitor și plin de dor. Știu că mă așteaptă, căci îmi cântă dorul prin orice foșnet de frunză, prin orice adiere de vânt. Atunci când pășesc pe bucata mea de rai, simt cum rădăcinile mi se înfig mai adânc în pământ, căci pământul acesta le-a oferit căldură și le-a dăruit o boare de ploaie, atunci când au fost însetate.
Cum să nu-mi fie drag, când acolo mama coace, în fiecare sâmbătă dimineața, pâine rumenă ca obrajii fiebinți ai soarelui? Mi-e drag de la un capăt la altul, căci crește și pornește prin lume oameni harnici și viteji, cărora nu le este rușine să rostească numele baștinii lor.
În fiecare dimineață, satul meu își spală fața într-un pârâu, ce curge neobosit la picioarele lui. Aici satul se spală de rele, iar apele repezi îi duc grijile undeva departe. Aici mi-am scăldat și eu copilăria, aici ne-am bălăcit cât e ziulica de lungă și tot aici uitam că m-a lăsat mama să pasc boboceii.
Pe malul acestui pârâu e încrustată hărnicia localnicilor, a cărei sevă se trage din cele trei izvoare dătătoare de viață, ce taie setea trecătorilor și-i încarcă cu energie herculeană.
Seara, satul e sfințit de o liniște tulburătoare; nu mai există griji, nu mai există oboseală, ci doar un sentiment de siguranță și pace. E ca o cetate acest sat, căci niciun dușman nu-i poate tulbura echilibrul. Dar, oricât de adânci nu mi-ar fi înfipte rădăcinile în țărâna lui, oricum uneori trebuie să-i las brațele libere să legene și alți copii; m-a răsfățat din plin pe mine. Mirosul acela de plăcinte abia scoase din cuptor și de flori parfumate de tei merge, pas la pas cu mine, oriunde în lume. Știu sigur că în mine e sădit un bobocel de floare al dragostei pentru acest loc, iar el înflorește în fiecare primăvară și-mi înmiresmează ființa cu arome dulci. Când mă apasă gânduri grele, toată ființa mea îmi cere să vin negreșit aici, pentru că aici și trupul meu plăsmuit din această humă, și sufletul se simt Acasă. Aici îmi este leagănul de dor, aici îmi este Patria, aici îmi e înveșnicită liniștea; aici s-a născut MARIN SORESCU.
Aici găsim bulzeşteana matcă, desemnată prin sintagma La Lilieci , matcă surprinsă în arhetipalul ei realism, în specificul pământului naşterii autorului ca „matrice“ stilistică oltenească, sugerând spaţialul, „câmpul de florar al spiritului“, dar şi tragicele „pântece-orizonturi-de-chit“ de care se izbeşte aidoma unui Iona: Nicăieri nu mănânci o varză cu carne / Mai gustoasă ca-n cimitir, / De ziua morţilor, când se face pomană / Şi toate femeile vii se întrec în de-ale mâncării. // Masa e-ntinsă pe iarbă, la umbra bisericii / Crăpate, de-a răzbit aproape de sfinţi crăpătura; / Şi când bate crivăţul, iarna, cred că le degeră colacii / de lumină, care le strâng tâmplele. / (…) // Cântă păsările şi e un miros de lilieci înfloriţi, / Cum trebuie să fi mirosit raiul din dreapta, de la intrare, / Pe vremea când era culoarea nouă şi nu crăpase. («La Lilieci»).
Aşadar, La Lilieci desemnează „polul plus“, dumnezeiesc, al satului natal al poetului, marcat de biserică şi de cimitirul dimprejuru-i, loc sacru din Bulzeşti-Dolj, al „marii treceri / petreceri“ dintre lumi, dintre „Lumea Albă“ – „Lumea Asta“ / „Ţara-cu-Dor“ – şi „Lumea de Dincolo“ / „Ţara-fără-Dor“. Secvenţa ce surprinde anuala „masă de Ziua Morţilor“ (în preajma Paştilor), este înzestrată de poet cu o deosebită încărcătură etnografică. În Ignatul, de pildă, totul este rezer¬vat „tăierii şi pârlirii porcului“ pentru marea sărbătoare a Crăciunului; „protagonistul-zeu-copil“ dirijat din planul secund, îşi face „ieşirea din casă“ doar „cu ocazia pârlirii“, spre a constata că „focul zvântă lacrimile“ şi spre a reaminti pe Osman, „stricătorul Crăciunului“ (zoonimul „cel mai potrivit“ pentru respectiva secvenţă, pe care numai geniul sorescian îl putea alege); Osman-câinele nu apare întâmplător, ci în calitate de „personaj-simbol-bivalent“: a) este stricătorul Crăciunului, pentru că „povara cocoşabilă a tradiţiei, sub care eul liric trebuie să fie dominator“ nu admite masa de la cea mai mare sărbătoare de iarnă din an fără „burtă de porc la ceaun“; b) zoonimul Osman trimite la onomasticul turcesc Osman, purtat de o seamă de căpetenii imperial-otomane, de sultanii turci şi astfel se conectează semantic în vitrega istorie a Principatelor Valahe („scut al întregii Europe prospere“ în faţa expansiunii Imperiului Otoman), amin¬tind de războaiele dintre români şi turci, care „au stricat“ în nenumărate rânduri sărbătorile noastre creştine, inclusiv, Crăciunul: E, azi-noapte visă porcul sânge… / (…) // Ieşeam din casă cu ocazia pârlirii. / Legat de un par, era perpelit prin paiele care ardeau cu / Vâlvătaie. Focul zvântă lacrimile. / (…) / Ceaunul cu burta fierbea pe foc. / Odată a luat-o Osman, ne-a stricat Crăciunul, javra. / Crăciunul fără porc era ca şi când nu s-ar fi născut Isus. / „~ia de nici n-au tăiat porc“ – asta însemna că umbli / Gol, / Cea mai mare mizerie şi-un început de stricare a sufletului. / Te-ai păgânit ! Te-ai păgânit ! Tu nu tai porcul. («Ignatul») etc.
La Lilieci era normal să şocheze, pentru că, în ceea ce priveşte starea reală a mătcii universului rural autohton, Marin Sorescu a fost între puţinii – alături de Ion Gheorghe (cel din Elegii politice, 1982), Marin Preda ş. a. – care au văzut (trăit) / reflectat această realitate, „neîmpiedicându-şi pupilele în copaci“ şi reuşind astfel „să vadă pădurea“.„miezului“ ca „nou mister“, căci misterul dintâi, odată eliberat, nu tre¬buie „să se pulverizeze“, ci să se recristalizeze într-altul, în perimetrul unei „anormalităţi a normalu¬lui“, până devine „perimetrul unei noi normalităţi“: Lia lui Gânju, paralizată de vreo doi ani / În casă. / Şi ei, ai casei, au pus un plastic / Peste ea şi-au văruit. / Noru-sa: „Ei, lasă că nu-i face nimic rău. / Şi mai schimbă aerul, dacă vărui“. // Sta a păcătoasă aşa, cu faţa-n sus şi cu plasticul / Pe ea, auzea cum ăia dădeau cu bidineaua, / Sta ca un sac cu porumbi. / De ce n-or fi mutat-o şi ei din loc, / S-o ducă pe prispă ? // Poate s-o învârti – nu ştiu cine a zis. / O fi rău şi-o să se facă bine. / Poate s-o învârti cumva. / Ori a început sau nu să răpăie ? // Lia respira uşor, mirosea a curăţenie generală, / A curăţenia de după moartea ei / Când şi colţişorul ocupat de ea / Se va elibera şi ţoalele de pe pat vor fi fierte. // Varul cădea pe ea ca o ninsoare măruntă.(«Lia» – SLL, 113 sq.). La Marin Sorescu găsim anotimpuri „debusolante“, tulburi, „trecerea“ de la vremea bandelor de hoţi de pluguri, ca a lui Ciudin, la vre¬mea „raptului oficial, de stat“, a plugurilor, grapelor etc.: Costică Buzdugan venit din Boghea / Era în banda lui Ciudin. / A spart biserica din vale / Şi-a luat de-ale altarului, a luat perdelele, / Geamu¬rile şi cădelniţele. Nişte cărţi vechi, / Ceasloave, bucoavne / Le-a răsfoit aşa cu deştiu, / Dar nu i-au făcut trebuinţă. / Lui Ciudin i se mai zicea şi Fulger. / Cu benzi de-astea de hoţi / Ne-am pricopsit noi după război. / Se duceau prin satele vecine / Şi furau pluguri şi grape. / Costică a fost prins şi purtat cu plugu-n spinare / Prin Vulpeni. Întâi bătut ca frunza inului, / După aia, haida-haida, cu plugul pe grumaji / Prin Vulpeni. / Purcea furase şi el un butoi / Şi-l scoseseră şi pe el la plimbare, cu butoiul / În cap. / (…) // Şi la urmă, când au zis că gata, s-a terminat cu / Plugurile, că arăm cu tractoarele – apăruseră / Tractoarele, se credea că ele or să ne facă fericiţi / Pe toţi de la un cap la altul, – gata, au zis ! / Strângeţi plugurile ! Luaţi-le de la oameni ! / Cu ele la fier vechi ! / Şi lumea nu prea vrea să le dea. Se codeau, mai / Amânau, ziceau că doar s-o revoca ordinul. / Unii le as¬cundeau. / Şi-atunci i-au chemat la primărie pe Ciudin, pe Borcan / Şi i-au întrebat: „Mă, care are plug în comuna asta, / Că voi ştiţi mai bine ?“ / Şi ăia au spus: „Păi ăla, ăla, ăla !“ / Ştiau şi pe unde le ţine fiecare. / Şi-au făcut o listă şi-au mers de le-au ridicat. / Pe-al lu Nicolae nu l-au găsit. // (…) // Nicolae şi-l îngropase. / Săpase toată noaptea o groapă, în grădină, / După aia a luat plugul, l-a uns cu vaselină / Ca pe arma militară – ungea fiecare parte / (…) / Da cu unsoare pe grindei, pe corman, pe zale, / Ungea bârsa, plazul, grindeiul, potângul / Da pe fier – arase ziua şi plugul sclipea la / Lumina lunii şi lacrimile / Îi picurau pe lustrul fierului…(«Spargeri» – SLL, 124 sq.).
În Descântoteca, se desfăşoară o idilă care «trece prin toate fazele cunoscute, de la contestaţia dulce la beţia simţurilor; sânii, spre care Văcăreştii abia îndrăzneau să privească, oftând adânc şi prefăcut, sunt pentru poetul ironist două morminte ispititoare în care se îngroapă şi din care înviază»: O stea m-a călăuzit la aceşti sâni, / Ca două, albe, muşuroaie cu minuni. / Eu nu vin de la răsărit, ci de la apus, / Dar tot aici steaua m-a condus. / Îngenunchez la sânii tăi, ca magul, / Şi nu mai pot de dragul lor, de dragul. / În ei furnicile lucrează de cu noapte, / Furnicile care dau lapte. / Că este pace ori război afară, / Retrase-n munţi, furnicile tot ară. / Trebuie lucrat într-una acest lut, / Unde e veşnic ceva de făcut. / Ca la fântâna cea de lângă casă, / Ce cumpăna în noapte şi-o apasă. // Obrazul lasă să-l îngrop în sâni, / Ca-n două muşuroaie cu mi¬nuni, / Mormântul din care, fără-a osteni, / Voi învia a treia zi. («Muşuroaie»).
Pe lângă textele în care valorifică potenţialul „misterelor“ din tezaurul folcloric ritualistic-românesc (Ploaia bate-n foaie, / Foaia nu se-ndoaie, / Foaia nu se udă, / Paparudă, rudă ! / Toba şade-n ploaie, / Ploaia bate-n tobă, / (…) // Câmpul să-nverzească, / Papa să-ncolţească, / Norul să te-audă, / Paparudă-rudă ! // Cum v-am spus eu vouă ? / Plouă, uite, plouă ! / Ploaia bate-n foaie, / Foaia se îndoaie, / Pornesc ududoaie, / Ape curg şiroaie. – Remarcabile sunt şi pastelurile: Nu ştiu ce are că fumegă, / Nu ştiu ce are că rumegă, / Oltul mai bine că spumegă / Noaptea când cerul se-ntunecă, / Stânca mai bine că fumegă / Ziua când soarele lunecă. («Fumegă»); Spuzită-i noaptea cu lumini / Din putregai, din rădăcini. / Ochi de jivine, licurici… / Sunt tot atâtea focuri mici, / Ce ard mocnit, pentru furnici.// Şi cerul, ca o pâine-n spuză, / Îţi vine până lângă buză. («Spuzită-i noaptea»).
Unul dintre spiritele cele mai profunde ale secolului al XX-lea, dovedind – prin întregul ope¬rei sale – că a fost înzestrat de Dumnezeu cu cea mai mare sete de real a timpului său, Marin Sorescu a dăruit literaturii române şi universale o lirică structurată genial, de neasemuită strălucire în orizontul cunoaşterii.

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 0 vizitatori

cron