Despre localitatea Puhăceni,raionul Anenii Noi ,Republica Moldova.Vicol Roxana,elevă clasa a X-a LT ARISTOTEL CHIȘINĂU

#1
DESPRE LOCALITATEA MEA
Eseu
PUHĂCENI-VATRĂ DE DOR

În timpurile uitate, în negura anilor, atunci, cînd pământurile noastre gemeau de năvălirile cotropitorilor, strămoşii daci şi-au întemeiat lăcaş aici, pe locul, unde se află acum satul. S-au stabilit anume aici, deoarece apa limpede a Nistrului le scălda necazurile, aripa pădurii le umbrea oboseala, iar cornul înalt al dealului îi dosea de privirea lacomă a duşmanilor.
Lanurile mănoase le răsplăteau darnic truda neobosită și sudoarea.
Oamenii erau fericiţi în acest feeric colţişor de rai.
Nu se ştie din ce considerente, dar pe malul opus al Nistrului, în stânca înaltă de piatră şi-a făcut cuib o familie de bufniţe, numite de localnici puhoace. Le-o fi plăcut, se presupune, hărnicia oamenilor, se simţeau fericite în vecinătatea lor. Oricum, păsările nu povestesc despre aceasta. Rămâne doar să presupunem numai.
Cert este că atunci, când se potolea zbuciumul satului, liniştea nopţii era întreruptă de strigătele acestor puhoace. Se vede că vroiau să le amintească oamenilor că locuiesc în preajmă. La început, vocile lor păreau stranii, dar, cu timpul, oamenii s-au obişnuit cu ele. Ba mai mult ca atât - chiar le așteptau în serile de nesomn și în zorii răcoroaselor clipe matinale. De se întâmpla să nu le audă, se nelinișteau. Până la urmă au început să-și ordoneze treburile după cântecul puhoacei, ca după un ceasornic. Iar atunci, cînd istoriseau ceva, precizau, că aceasta a avut loc ”până la...” sau ”după ce cîntase puhoacea”. Flăcăii chemau ființa dragă să vină la întîlnire după ce va răsuna al doilea sau al treilea cântat nocturn.
Convieţuiau în cea mai bună înţelegere: oamenii de o parte a bătrânului Nistru şi bufniţele de cealaltă parte.
Viața își urma cursul... Se nășteau copii, se jucau nunți, se petreceau în ultimul drum răposații..
Şi dacă se întîmpla să vină oaspeţi de pe alte meleaguri, rămâneau uimiţi de această ,,prietenie” ciudată a localnicilor cu păsările. Musafirii şi vecinii ziceau că merg pe ospeţe la ,,Puhăceni”, adică la oamenii cu puhoacea. Mai apoi, când îi purta gândul la acești oameni minunați, ei ziceau, că vor să se ducă la puhăceneni, adică la oamenii cu puhoace.
Strămoşii noştri, se pare, nu au avut nimic împotrivă şi au acceptat ca satul să se numească Puhăceni.
...Au trecut demult în istorie și cei de au întemeiat satul. Puhăcenenii nu-și mai măsoară scurgerea timpului după glasul puhoacei. Dar poate că nici în stânca de pe malul opus satului n-o mai fi cîntând nici urmașii bufnițelor de odinioară... Am crede că s-au uitat toate, s-au scurs la vale cu apele Nistrului...
Atunci de ce oare în zilele geroase de iarnă, când satul, cufundat în zăpadă, este vizitat de aceste păsări bizare, ne mai fierbe sângele în tîmple și înfiorați le privim cu pietate freamătul?
N-o fi oare chemarea nostalgic-istorică a strămoșilor, intenționând să ne trezească amintiri milenare?


Vicol Roxana,elevă în clasa a X-a Liceul Teoretic Republican Aristotel din Chișinău Republica Moldova,profesor îndrumător Angela Ciorici-Frei.

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 0 vizitatori

cron