Despre ROMAN, Fadei Daniela, cls. a XI-a H

#1
Din nou acasă

Era întunecat, încât nu puteai vedea nici o rază de soare după acel nor. Până și în compartiment se simțea aerul rece de octombrie. Mi-am luat geaca gri și am încercat să mă învelesc cu ea. Gri… în ton cu vremea de afară. Am încercat să mă fac comodă pentru că mai aveam de parcurs încă 24 de Km până acasă. Îmi era dor de casă, de orașul meu natal. Nu credeam vreodată că îmi va lipsi, dar ziua aceea a venit. Îmi era dor de vechea prispă, unde stăteam adesea cu bunicul la povești, sau de strada din spatele casei, unde în fiecare seară, ne strângeam un grup de 9-13 puști și ne jucam fotbal, sau de plimbările lungi, pe care le făceam seara prin oraș, dar mai ales pe lângă blocuri în zone mai întunecoase. Nu îmi era frică pentru că eram un grup de câteva persoane, dar nu durau mult acele plimbări pentru că mă chema mama acasă. Dar ce e mai frumos ca niște părinți protectori? Atunci nu-i înțelegeam, dar acum am înțeles grija pentru persoanele dragi. Până la urmă era orașul meu natal, iar dragostea de acesta nu se poate șterge.
O oprire bruscă mă făcu să revin la realitate și să ies din amintirile mele. Chiar când mă încălzisem puțin, ușa compartimentului se deschise și o răcoare de toamnă mă făcu să tremur. Prinzând un oarecare curaj de a mă ridica din locul meu comod, mi-am luat bagajul și am încercat să mă strecor printer mulțime spre peron. Nu ploua, dar vântul era totuși necruțător. Aproape îi luase o revistă unui bărbat care-și aștepta trenul.
Instinctiv, pentru a vizualiza mult mai bine locul, m-am uitat în jurul meu și am observat neschimbatul bust al Vioricăi Agarici, una dintre personalitățile Romanului, cu care orașul se poate mândri. În fața bustului era o fetiță care mai mult sau mai puțin îmi aducea aminte de mine. Avea undeva în jur de 8 sau 9 ani și încerca să citească ce scrie sub bustul Vioricăi Agarici. Același lucru îl făceam și eu de fiecare dată când veneam în gară. Nu de curiozitate, ci mai mult din obișnuință și pentru că speram să treacă minutele mai repede până la venirea trenului.
Nu am mai zăbovit și am intrat. Sala era înaltă iar lumina, în comparație cu cea de afară era una cu adevărat puternică. O mulțime aștepta într-un colț, chiar lângă un tonomat de cafea, iar o altă mulțime asemenea unui mușuroi ieșea pe ușa înaltă cu geamuri, aproape curată și zgâriată din loc în loc, semn că cineva trecuse pe acolo. În sală era un oarecare miros înecăcios, de la mâncarea pasagerilor care-și așteptau trenul, dar și de la tonomatele de cafea. Puțin deranjată de mirosul închis din interior, mi-am croit drum spre ieșire. Încă nu se întunecase. Întorcându-mă am realizat că gara era încă neschimbată și așa cum mi-o aminteam eu. O culoare crem deschis era încă acolo, puțin spălăcită de atâta vreme, iar adunătura de ferestre cu acea boltă precum cele din stilul roman erau mai mult întunecate. Din loc în loc se zărea o luminiță în încăperile de la etajul al doilea a gării, semn că se lucra. Am zărit și nelipsita statuie a Sfântului Andrei, care din spusele mamei au pus-o de câțiva ani.
Vântul se mai domolise. Probabil părinții mei mă așteptau acasă, dar parcă nu voiam să stau acasă. Voiam să iau la pas fiecare stradă, fiecare colțișor al orașului și să depăn amintirile. Pare un lucru trist, pe care doar artișii l-ar face pentru a le veni inspirația. Și când spun artiști, mă gândesc mai mult la George Bacovia și la poeziile lui simboliste, dar pe mine mă relaxează. Mai ales plimbările de seară, care mă ajută să-mi pun ordine în gânduri. Totuși nu puteam să-i las să mă aștepte. Deja mă așteptau de câțiva ani.
M-am uitat prin parcare sperând că pot găsi un taxi, dar în final norocul mi-a surâs. M-am strecurat printre celelalte mașini până am ajuns la taxi și am bătut în geamul mașinii.
̶ Sunteți liber? Întreb eu pe fugă.
În mașină era un domn de aproximativ 40 de ani, micuț de statură cu mustața aproape albă și părul castaniu cu șuvițe albe.
̶ Sigur că da! Urcați!
M-am urcat repede în mașină, trântind ușa și asigurându-mă că e bine închisă.
̶ Unde să vă duc domnișoară? Întrebă bărbatul, punându-și centura.
̶ Pe Miron Costin vă rog, față în față cu biserica pe rit vechi.
̶ În 5 minute ajungem domnișoară, spuse el zâmbind.
Așa se și întâmplă. Nu am avut atât de mult timp să privesc în jur. Mi-am aruncat ochii spre parc. Erau destul de multe persoane pe o vreme așa neprimitoare. Eram curioasă dacă bărcile de pe lac încă mai erau în funcțiune. Vara mergeam mereu cu părinții sau bunicii în parc pentru a ne plimba cu barca. Priveliștea era una încântătoare. Te simțeai aproape de natură. De jur împrejur doar copaci și copii care se plimbă cu părinții lor, semn că populația orașului este una activă. Doar strigătele păunului ce te făceau să tresari și să-ți îndrepți privirea către el. Este cu adevărat un parc minunat în care ți-ar plăcea să-ți pierzi timpul. De fapt nu ai putea să-ți pierzi timpul pentru că pe toată zona parcului sunt diferite locuri de distracție, mai ales pentru copii, iar dacă ești părinte, în cel mai rău caz îți pierzi banii din portofel decât timpul.
În câteva minute am ajuns la destinație. Totul era exact cum îmi aminteam, cu excepția unor garduri noi pe care nu-mi amintesc să le fi văzutînainte. Cei do itei din fața bisericii erau încă acolo, dezveliți de Frunze și parcă încercând să se încălzească unul pe celălalt, aplecându-și crengile în stângași-n dreapta. Pe de altă parte, biserica arăta puțin trist. Vopseaua se scrijelea de pe pereți, iar frunzele ce și-au găsit locul pe treptele din față, îi dădeau un aer de casă părăsită.
Păstrându-mi celelalte amintiri pentru plimbarea de seară, căci trebuia neapărat să mă plimb, i-am dat banii șoferului și am coborât din mașină.
Mama mă aștepta în fața casei, așa cum făcea de fiecare data când mă întorceam acasă, cu un zâmbet trist pe față. Intrând pe poartă a apărut și tata cu părul albit de atâta așteptare. M-au îmbrățișat amândoi atât de strâns, încât nu mai voiam să le dau drumul. Îmi era dor de părinții aceia protectivi, care chiar dacă-mi stricau dispoziția când îmi era cel mai drag să stau pe afară, acum parcă tot se ștersese, și abia așteptam să-i văd.
Am intrat în casă și…surpriză! Totul era la fel, neschimbat. Același cuier care acum arăta mai rău ca înainte, încă mai stătea în picioare, aceeași papuci de casă aruncați în colțuri diferite și același miros de mâncare, care se resimte de fiecare dată când cineva drag vine acasă.
Tata îmi luase geanta din mână, care deși nu era grea, i-am făcut pe plac, după care ne-am adunat în bucătărie. Erau nerăbdători să vadă ce am mai făcut în anii în care m-am plimbat prin străinătate și puteam să simt asta după multele întrebări care continuau să curgă; iar cum vinul despletește limba românului, interogatoriul parcă nu se mai sfârșea. Am stat la vorbă mai bine de două ceasuri, dar îmi plăcea. Era ca acele ședințe de familie, puțin stânjenitoare, dar drăguțe în felul lor.
Era ora 21:34 și după ore de discuții au decis și ei că este timpul să mă odihnesc. Dar nu voiam să mă odihnesc. Încă voiam să ies să mă plimb, să revăd orașul. Așa că asta am și făcut. M-am îmbrăcat mai gros, iar fiindcă vremea de afară nu îmi permitea să ies doar în tricou și blugi, am apelat la paltonul gri și eșarfa galbenă cu flori. M-am îmbrăcat în cea mai mare grabă și am ieșit aproape pe nesimțite din casă, ca atunci când mă furișam să mă văd cu prietenii seara târziu. Am luat-o spre centrul vechi care nu părea așa schimbat. Doar o clădire nouă, undeva pe dreapta, mai bine spus un birou. Clădirea avea ferestre mari, aproape cât jumătate din perete, cu o formă pătrățoasă și vopsită într-o culoare care să-ți capteze privirea. Acel turcoaz nu era neapărat o culoare țipătoare, ci era una plăcută ochiului. Îmi aducea aminte de mare, turcoazul fiind una din culorile mele preferate.
Trecând mai departe de Centrul Vechi, am ajuns la fosta mea școală gimnazială. Era încă o școală impunătoare, cu vedere spre stradă și cu generații de elevi care acum ar fi mândri să o revadă. Printre acei elevi mă număr și eu. Încă îmi mai pot aminti sunetul clopotului de oră, care pe mulți dintre elevi îi speria. Am vrut să intru înăuntru și să o mai văd o dată, dar mi-am amintit că era destul de târziu și nimeni nu ar putea fi la ora asta în școală, așa că am retras mâna. Mă întrebam dacă mai erau aceeași profesori pe care i-am avut, dar probabil acum nu m-ar fi recunoscut. Sau probabil că da. Eram una dintre elevele care se implicau cel mai mult în diverse activități. Oricum întrebarea rămâne fără răspuns.
Continui să merg și o iau spre central orașului. Era luminat aproape la fel de mult ca în zilele de Crăciun. Nu era multă lume. Nici nu ar fi cum, fiind o vreme așa rece. Mai erau totuși câțiva pietoni care sigur se îndreptau spre casele lor.
Mai merg încă 10 metri și o cotesc brusc pe o scurtătură care mă duce cu gândul la prima mea întâlnire, după care ajung în parcul Roman Vodă, unde e fostul meu liceu. Mă simțeam mândră de fiecare data când treceam pe acolo. Până la urmă anii de liceu sunt cei mai frumoși. Zâmbesc cu gura până la urechi când îmi amintesc că mai toți profesorii știau de noi, fiind cea mai gălăgioasă clasă la început. Dar la sfârșit, în ultimul an, toți ne apreciau cât de mari am crescut, și cât de serioși am devenit. Poate „serioși” e prea mult spus, dar probabil se refereau la „cuminți”.
În acest fel, m-au purtat amintirile prin tot orașul. Am ajuns de unde am plecat, străbătând fiecare colțișor pe unde mergeam cu prietenii, fiecare scară de bloc la care mă opream, fiecare bancă din oraș. Era ora 02:00 dimineața, iar eu nu-mi puteam închipui cum a trecut timpul atât de repede. Ce-i drept, când mergi atât de mult, timpul trece, iar vremea se răcește și mai tare.
Stoarsă de puteri am ajuns acasă. Am intrat, mergând în vârful picioarelor, încercând să fac cât mai puțin zgomot, așa cum făceam de fiecare dată când mă întorceam de la un majorat. Fără să stau prea mult pe gânduri m-am repezit spre pat. O bucurie imensă mă cuprinse. Mă simțeam fericită pentru că am ajuns acasă, și tot odată plănuiam o altă ieșire în oraș. Una în care să mă plimb haotic pe străzi și bucurându-mă că sunt acasă.
Din nou acasă…

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Bing [Bot] și 1 vizitator