Re: Poveștile Sabasei

#2
Petrea Cristina scrie:
Mie Mai 08, 2019 9:50 pm
elevi Petrea Stefan clasa a5-a - Scoala„Aurel Dumitrașcu„Sabasa Borca Neamt
Petrea Eugenia clasa a 5-a
„ De-ar ști stâncile Stânișoarei a grăi, ar povesti și ar povesti și tare dragă ne-ar fi lumea aceea veche și plină de viață. De viață adevărată ,a oamenilor vrednici, ce trăiau unul lângă altul, simțindu-și durerile, bucurându-se împreună ,neștiind ce se petrece dincolo de vârfurile munților. Străbunii Sabasei se scăldau ziua in lumina soarelui si frământau pământul cu piciorul desculț, mângâiau brazii cu palme bătătorite și din acestea își trăgeau puterea…
Spun poveștile de demult că erau oameni înalți și voinici , care ” scoteau plutele din vârtej ca pe jucărele”…și că aveau oasele late și tari încât doborau lupul și ursul cu mâinile goale…ș-apoi ciobanul care se-nvrednicea de asemenea ispravă , primea, pe lângă numele de botez, încă un nume ,de biruință asupra vrăjmașilor oilor, îi ziceau Ursu ori Lupu, după fiara doborâtă.
Și nu de azi- de ieri au fost acestea, ci din vremea dacilor și poate mai de demult…Spun apele Sabasei ca la Piatra Scrisă ,în muntele Goia, sunt semne mai bătrâne decât lupii-daci…Că bărbații aceștia cu spatele lat, cu gâtul înțepenit în mândria lor de stăpâni ai muntelui, cu fata roșcovana de la sângele lor iute și sănătos, își ziceau” daoi” sau ”dahoi”, adică lupi, că lupii le erau învățători în ale curajului, iar copilul se făcea bărbat numai aducând în spate blana lupului pe care îl doborâse singur…Urmașii lor trăiesc astăzi in Sabasa și poartă numele Dahon, dar și porecla ”Lupul”.
În desimea codrilor din Sabasa nu se încumetau oameni –vrăjmași, căci Sabasa are valea îngustă ,și nici prietenoasă cu străinii nu era…Cu greu s-au învățat oamenii cu un ungur rămas aici după lupta de la Baia, când Ștefan cel Mare a fugărit pe unguri prin pădurile acestea, ajutat de sătenii înarmați cu furci…Și, cum ziceam, acel ungur a trăit el singur ,mai deoparte, la loc deschis, nefiind învățat cu taina codrului…Iar localnicii au numit locul Pârâul Ungurului…
Cum s-a făcut de s-a numit satul Sabasa, nu știm…dar ce se pare e ca după femeia unui croitor ce se numea pe ungurește ”sabo” ,i-au zis ei, femeii acelui ungur, Sabasa…ca sa sune mai românește. Să fi fost femeia cârciumăreasă de i-o rămas numele peste ani, ori o descântătoare…că pe vremuri, femeile stăteau pe lângă casă ,iar vrednicia era a bărbatului…Alții ,mai pricepuți ,spun ca ”sabău” spuneau strămoșii noștri la ”croitor”, si că ungurii ar fi luat cuvântul si l-au rostit ”sabo”, după felul lor mai repezit…
Știm ca la 1559 domnitorul Alexandru Lăpușneanu a dat satul Sabasa mănăstirilor Râșca și Slatina. Mai târziu ,pe când românii din Ardeal sufereau prigoana ungurilor urâtori de ortodoxie, pe la 1700 au venit până în Farcașa o ceata de voinici si o fătucă, ei întemeind așezarea și botezând-o după numele tânărului Farcaș ce a luat pe Florica, numită mai apoi după numele soțului ei-Farcașa…Iar tinerii au trecut Scorușul si s-au cununat la biserica din Sabasa, așadar satul Sabasa avea și biserică și preot la vremea aceea. Și ,după vorba, ”nici toate ale doftorului, nici toate ale popii”, săbăsenii aveau leacurile lor , si-un fel de a drege necazurile pentru care se mai supăra părintele…că mai descântau vitele și mai stingeau cărbunii la deochi…ori ,care ,se spurca la avere, clocea subsuoară un ou ,in beci stând 40 de zile ,ca sa iasă un drăcușor ce îi făcea femeii toata voia .Ori vreo baba care nu era femeie ”curata” mai” lua mana” de la vacile vecinilor, boscorodind o vacă de lemn ținută ascunsă, în podul casei. Iar pe acestea ,cine le prindea, trebuia sa le țină dezbrăcate ,legate de un stâlp ,în fața grajdului, toata noaptea ,să le apuce zorile și să le ardă soarele cu primele raze…Iar de nu erau descoperite, mureau greu ,mâncate de viermi, numai după ce le dezlega…părintele.
Apoi cei care mureau după bogăție ,se duceau in noaptea de Înviere la Bolovanu să pândească o flacără ce iese din pământ, si o comoară ce iese deasupra…dar comoara nu poți s-o iei, că vine ”cel rău” și te întreabă-”ce dai, cloșca sau puii?
Iar de zicea ”cloșca”, dădea celui rău sufletul bărbatului ,ori de zicea „puii ”,unul dintre copii se îndrăcea ori paraliza, înnebunea, nu mai era ”ca oamenii„.
Una ,mai iubăreață ,a descântat mătura și i-o adus drăguțul de lângă nevasta ăluia, numai în izmene ,până-n Sabasa, tocmai din Pârâul Pântii…Și câte de acestea…de-or mai fi astăzi, de se supăra părintele la vremea mărturisitului…
Cu vremea, au coborât din Bucovina , pe drumurile ciobanilor ,solomonarii …cu pălării rotunde, opinci anume, traista altminteri…si de erau plătiți cu bani ori de mâncare ,întorceau ploile ori aduceau grindina, după socotelile cele strâmbe ale oamenilor. Un moș povestea că în copilărie se jucau printr-o livadă copiii mărunței ,si unde nu apare un solomonar…Ei s-au ascuns in iarba înaltă și au văzut cum și-o întors opincile cu talpa în sus, scoate apoi o bărdiță si un șarpe din traistă ,o carte groasă si începe a bolborosi….De pe culme un cioban ii striga să plece, dar solomonarul îl ia în râs…Atunci ciobanul înfige baltagul în pământ si vrăjitorul se astupă cu un munte de grindină ,de nu se mai vedea…”Noi am fugit cu toții acasă ”zice moș Dumitru, cu frică și la vremea asta.
Ei, dar acestea sunt povești din vremea când omul credea în puterile păgâne ale întunericului.Mai apoi, ajungând satul nostru la prietenie cu mănăstirile si călugării retrași prin aceste pustietăți, au învatat săbăsenii să nu se mai teamă de nimic, numai sa se rușineze de Cel Ce le-a făcut pe toate ...
Și așa ,căutând mângâiere la vreme de necaz ,treceau munții pe cărări cunoscute spre Rarău, unde mergea la Sfânta Liturghie și regele ,ori spre Săhăstria ,sau Durău, întâlnindu-se cu plutașii ce veneau și ei pe cărările știute tocmai de la Galați….
Că așa ne-au povestit nouă bătrânii, ”ca mama nu avea timp sa ne spună povești, că eram nouă de hrănit si îmbrăcat .Iar noi, copiii, ne rugam pentru dânșii si băteam mătănii in casă, cât era tata la pădure, să nu-l farme vreun brad …” Femeile se pare că nu dormeau prea mult: strângeau cânepa ,o melițau după ce se ”topea in apă ”,apoi fuiorul era tors si țesut după nevoie ,pentru cămăși și pentru prosoape, urma fiertul in leșie ,ca sa iasă alba si moale pânza…si care avea plăcerea asta, o vopsea in coajă de nuc ,sa fie mai frumoasa…Si erau copiii sănătoși si bucuroși, nu numai că veșmintele lor erau făcute din cele de aproape de dânșii ca o frățietate, ci si pentru că, muncite de mamele lor, îi ocroteau cu dragostea cu care femeile își îmbrăcau pruncii…Iaca, femeia, subțirică ,desculță ,mereu cu mâneci suflecate ,gătea ,spăla la râu, torcea, țesea ori împletea, pescuia cu crâsnicul, vedea de vite si de oi cât era „dânsul” în munte la pădure, iar pe seară ,la lumina lămpii, scotea din minte flori iscusite și taine blânde si le așternea pe covoare ori pe ie, rugând în gândul ei pe Maica Domnului să-i păzească casa și omul de rău, de boală, de pagubă, de războiul cel dintre noi….
Bărbații erau mai mereu duși de acasă ,la pădure, unde toată iarna pregăteau lemnele de foc si de construit, că bradul are socotelile lui cu omul…nu trebuie doborât decât după legi hotărâte demult ,de pe când erau ei mai frați-munteanul și pădurea zic…Pentru draniță trebuia molid crescut singur ,nu în desiș ,doborât la vremea lui făurar ,pe luna plină ,când are ”sângele ”amorțit, poate să nu-l doară ,poate să iasă dranița dreaptă și vrednică…
După ce a ajuns regele prin aceste locuri, oamenii tot la pădure munceau, dar altfel-nu mai necăjeau boii să tragă lemnul din pădure ci se făcuse pe malul Sabasei cale de fier ,ca și cum apa avea o umbra de fier alături ,si așa trimiteau lemnul la vale , până la Borca, unde se făceau plute din primăvara până toamna, târziu…Mocănița era pentru localnici mașina de pe linie.pe Sabasa era mai multă cale ferata-12 km, iar pe Borca doar 8 km.
Dar din vârful Stânișoarei, de unde-i prindea omătul de nu mai vedeau drumul, cum scăpau? Iaca așa :tăiau un brad gros cât omul și făceau din el coșcăi, niște uluci in care se așezau pe burtă si din vârful muntelui își făceau vânt până în vale ,pe corhană.
Iar din primăvară plecau cu plutele spre Piatra și mai departe….trebuia sa fie bărbatul ”nalt si zdravăn ”,că pluta era ca o fiară ce se cere biruită ,iar funia pusă pe umăr, cu care se întorcea acasă prin păduri ,era grea…Și aduceau parale care trebuiau păzite…Aduceau ei parale destule, dar viața le era scurtă și picioarele lor plăteau tributul bolii pe la jumătatea vieții.
Si cum ziceam, banii trebuiau păziți, că, în aceste singurătăți, umblau hoții ,ba și haiducii ,iubitori de sălbăticie….Era un hoț, HĂU îl ocărau, care fura si de la ”năcăjiți” ,dar l-o pedepsit Dumnezeu ,că i-a făcut Hăuleasa un fecior ,Dumitru, care avea pe cel rău și o murit pentru păcatele tătâne-so….
Altminteri, erau haiducii, prieteni cu oamenii satului nostru,„ nu făceau rău, doar treceau”…Sălbăticia locurilor atrăgea pe acești urmăriți de poteră. Haiducii chiar ajutau sătenii ,iar aceștia ”nu știau nimic când îi iscodeau „jăndarii. Poveștile despre acești oameni care nu se temeau de nimic sunt multe A fost unul, Iepure ,a îngropat aur mult sub o piatra…a trecut cu ceata și altul Vasile cel Mare, care avea mare ciudă pe țiganii șătrari. Cică ar fi bătut singur toți lăieșii cu o sabie lucrată chiar de ei ,fugărindu-i până departe de Petru-Vodă. Că își făcuseră tabără pe deal, la Pârâul Pântii, dar acolo veniseră din Maramureș tot urmași vrednici din neamul viteazului Gligor Pintea și neamuri după mamă-sa, alde Costan ,de mai trăiesc și azi. Ei erau tare credincioși, de i-o ales singură icoana satului și boii au mers în biserica lor cu icoana, fără să îi poată nimeni urni spre altă parte. dar nici de mămăligă nu erau, că nici astăzi hoți și puturoși n-au loc în satul lor.
Și Pantelimon s-a ascuns pe aici înainte să-l prindă potera, dar cel mai drag le-a fost Costică Baltă ,care chiar cobora in sărbători să joace, aruncând cu banii, spre bucuria jidovilor ce țineau cârciumile din sat…ca de-aici i s-o tras si moartea-împușcat de jandarmi la Capu* Dealulu*…apoi o stat mort pe masa in casa la Alexandru ,până o venit procurorii. După hram, de Sfântul Dimitrie cel nou, la o zi după hramul satului(27 octombrie 1945).
Săbăsenii spun că locul e blestemat,că se coboară în miez de noapte niște fulgere ,așa cum se spurcă de sânge pământul când se face ucidere ,cum o fost și pe Stânișoara la Juvani ,cu Nechifor Lipan „ omorât de doi mălinari urâți la față”.
Ei, dar să ne înveselim cu o istorie….Cică Baltă ,haiducul ce hălăduia pe –aici prin ”43, avea bună iscoadă pe Pășcuț ,birjarul ce ducea domnii la Piatra…și toate câte le auzea de la dânșii ,i le spunea lui Costică Baltă de știa când sa le iasă în cale să le ceară paralele…Și aude Baltă că a rămas una ,Ileana, văduvă cu cinci copii, pe Sabasa, și trimite pe Pășcuț să-i duca bani sa-și ia femeia o vaca…de, era necăjita .Dar vecinii au pârât-o pe vădană ca a părăduit banii c-un drăguț si n-o avut nici o haznă de ei…Baltă trimite iar pe Pășcuț cu alți bani ,iar pe femeie o dezbrăcat-o și o tăvălit-o prin urzici…ca sa-i treacă de …reumatism. Cică de atunci nu s-o mai aflat urzici pe lângă casa vădanei…și nici drăguț.
Că satul avea cinstea lui, iar fetele trebuia să fie ”curate” și să se mărite după cine hotărau părinții…”La bărbatul meu nu i-am cunoscut graiul până-n ziua nunții” .Dar când dragostea biruia rușinea, flăcăul fura fata si multă vreme stătea ea cu capul în pământ ,până altă întâmplare intra în gura satului…
Altă poveste despre vitejia flăcăilor din Sabasa zice că pe Gherghea era un lac mare…și la o furtună ar fi căzut din cer un balaur cu aripi drept in lacul acela…Asta n-ar fi mare lucru, ca de arătări știu mulți pe-aici, dar strica turmele care se duceau la adăpat si mânca de fiecare dată câte două oi…Flăcăii nimic n-o putut ,si au cărat oamenii bolovani de au astupat lacul si pe balaur…Dar locului tot îi zice Lacuri.
Iac-așa ,știe Sabasa poveștile acestui loc binecuvântat de Dumnezeu, unde la 1760 era biserică în sat, mai înainte de biserica din Farcașa care are trei secole…Biserica cea vechea Sabasei era din lemn si avea hramul Sfântul Dimitrie-hram pe 26 noiembrie, când se făcea și horă Și are o icoană osebită, cu Cina cea de taină unde Iuda e zugrăvit cu șase degete, să poată număra mai bine bani-dovedind și așa că omul însemnat nu-i cum trebuie…Dar satul a crescut și s-a înălțat biserica cea noua ,de zid, cu hramul Sfântul Spiridon.
Cât despre școală, pe vremea domnitorului Cuza ,s-a făcut școala și la Sabasa ,dar n-a durat decât opt ani ,de la 1864 până la 1872,o clădire mică ,ridicata pe cheltuiala Domeniului Coroanei. Sătenii mai cu bani adunați pe Domeniu, doreau sa-și școlească feciorii ,să poată lucra la mașinăriile aduse de inginerii regelui .Așa că fac jalbă la ministrul Spiru Haret și au iarăși școală in 1908. Doar războiul stăvilește învățătura copiilor pentru o vreme.
Iată ce povești ne-a spus nouă Sabasa ,curgând iute și mărunțel ,singura vreo 8 kilometri, apoi printre „căși” și oameni încă vreo 14, până să se întâlnească cu Bistrița…Adună apa de pe alte mai mici ,de la Obcina Rea și Băișescu,(Băișescu Oană era vechi boier din vremea lui Ștefan cel Mare) și tot culege din Pârâul Stânii ,Jgheabul Larg, Ciungi și Căpățânii, Colibii și Sănuni, Bârfoieni, Bolovanu , Dohotăria ,Tulgheșul, Coarneșul și Leordișul .Iar de ceea parte-Pârâul Rusului, Săbășița, Pârâul Fântânii și a Haitului, Alăuta, Breaza, Pârîul lui Juvani ,al Ungurului, Glodișorul, Scorușului ,al Cerbului, Pârâul lui Nica, al Smeurișului și Cocozâșului, apoi al Runcului, dupa culmea ce desparte satul de Pârâul Pântii. Ba și apă pucioasă, de leac ori slatină pentru făcut brânză se află.
De va vrea cineva sa umble pe drumul încercatei Vitoria Lipan ,să meargă tot pe Sabasa către izvoare .Că adevărat o spus Sadoveanu, el venea des peste Stânișoara la pescuit ori la vânătoare și știa locurile și oamenii .Poate știa și că Vitoria își făcuse drăguț pe la Stejarul , unde se legau plutele și era cârciumă ,pe unul Vasâlucă. Poate s-o fi minunat și Sadoveanu cum taman doi oieri l-o pălit pe Nechifor, ca-n Miorița lui Alecsandri.
Să știe că mare răsplată îl așteaptă pe călător, atât în vârf , la Crucea Talienilor ,de unde se vede si Muntele Rarău , și Ceahlăul, Giumalăul și Budacu, dar și pe drumul șerpuit, făcut de meșterii italieni aduși de regele, care zideau ”zidărie uscată ”,fără mortar, cum numai un singur meșter mai știe pe la noi, dar și acela ține taină pe asemenea meșteșug ,până i se va naște un fecior, să i-l lase taina moștenire.
Iar la întoarcere ,să poftească drumeții la masă, că satul are femei gospodine ,cu deresala caldă și sarmalele cu urdă în frunză de urzică ori varză ,ori alivancă, să pună la traistă, dacă n-or fi mâncat la stână balmoș ori miel în jântuit…Și să pornească mai departe, așa cum sunt viețile oamenilor ,domol și așezat, așa cum sunt jocurile, așa cum sunt și apele Sabasei ,cântându-și rostul lăsat de Domnul… ”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 1 vizitator

cron